Bon Jovi Tuesday, Jul 12 2011 


Trebuie să scriu şi eu despre concertul ăsta nemaivăzut pe plaiurile noastre, (n-o fac din obligtaţie faţă de cineva care mi-ar fi făcut cadou un bilet la super-mega-diamond-golden circle, mi-am luat bilet din fonduri proprii, la normal circle, că nu câştig nimic din blog 🙂 ), a fost aşa un eveniment dădător de pozitivism pentru mine personal, încât nu am voie să-l omit.

De fapt ziua concertului (duminică) a început pozitiv, am găzduit-o la noi pe timişoreanca de frunte a blogosferei, Tomata, şi ce vrei motiv mai de bucurie ca a cunoaşte oameni faini care bat atâta amar de drum să-şi vadă visul în carne şi oase? 🙂

Am stat deci şi am povestit cu ea, am ieşit prin AFI unde am mâncat şi unde ea şi-a chemat câteva discipole la o întâlnire offline fulger, ca mai apoi să purcedem înspre Piaţa Constituţiei (pe la ora 17:00).

Odată ajunşi am încercat să ne poziţionăm cât de cât mai bine şi ne-am pus pe aşteptat. Puteam să ajungem şi mai târziu, dar măcar venind devreme, nu am aşteptat juma’ de oră la intrare…

Aveam intenţia – chiar vorbisem cu câţiva în zilele dinaintea concertului – sa mă revăd cu prieteni de prin Piteşti care ştiam că vor fi acolo: imposibil de găsit vreo figură cunoscută, deşi chiar am făcut câteva incursiuni (îmi pare rău prieteni că nu am reuşit să bem o bere împreună cum ne propusesem!).

Cum a fost concertul? Perfect aproape! Nu prea am reproşuri, după concertul U2 de la Amsterdam din 2009, vine pe locul al doilea, ducând AC/DC pe locul al treilea pe lista best-urilor mele.

În sprijinul concertului AC/DC ar fi publicul mult mai pe gustul meu de acolo (aici era plin de pitzi pe tocuri cui şi cocalari care în încercarea de a se pierde în mulţime îşi cumpăraseră tricouri tematice sau îşi făcuseră tatuaje la corturile de tatuaje provizorii…). Acest concert devansează pe cel de anul trecut al australienilor pentru că artiştii de pe scenă nu numai că au dat dovadă de un profesionalism desăvârşit, dar au şi lăsat impresia că s-au simţit bine cu publicul, lungind astfel durata concertului cu o oră!

Cam pe aici am stat, nu era foarte aglomerat, ideea găştii de a ieşi din aglomeraţia înăbuşitoare trebuind felicitată şi apreciată la justa valoare! 🙂 Alte poze nu am pentru că jucăria, dacă tot era în garanţie, în acest moment e defectă (motoraşul de autofocus sau ceva), să nu te oftici?! Poze a mai făcut Ciupercutza cu aparatul ei, probabil va posta ea ceva pe blogul ei curând.

Acum să vorbim niţel despre artişti în sine. Ne-au copleşit pe toţi cei aproape 60000 de oameni adunaţi acolo! A fost o aşa reuşită chimie, încât aproape fiecare din noi a avut cel puţin un moment în care a fost sigur că Bon Jovi a cântat pentru el personal! La 49 de ani (John) respectiv 52 (sărbătoriţi chiar cu noi, duminică seară – Richie), capacitatea lor de a produce ceea ce am savurat noi acolo este remarcabilă. Apropos de ziua lui Richie, pot spune, dacă voi fi întrebat unde am fost duminică seară, că am fost la ziua lui Richie Sambora? 🙂

Au ştiinţa creării şi întreţinerii unui show cum nu am mai văzut! Ştiu cum să alterneze melodii mai puţin cunoscute cu hituri producătoare de milioane în întreaga lume de ţi se face pielea de găină!

Am auzit duminică seara tot ce visam să aud live la un concert al lor (mai puţin Blaze of Glory): Bed of Roses, Always, You Give Love a Bad Name, Runaway, Bad Medicine, It’s My Life, In These Arms, I’ll Be There for You şi multe altele ce nu-mi vin acum în minte. Au încheiat apoteotic după fix trei ore (!) cu Twist and Shout, binecunoscuta melodie a Beatleşilor.

Sonorizarea a fost nemaipomenită, 15.000 de waţi de o claritate desăvârşită au încântat audienţa cocoţată pe blocurile dimprejur, în balconul lu’ Ceaşcă de la Casa Poporului, dar şi pe cei mai fericiţi aflaţi în primele rânduri în egală măsură.

Am plecat de acolo pe jos până în Dristor, anestziat de fericire şi răguşit, nerealizând decât acasă că picioarele prezentau dureri extreme şi umflături îngrijorătoare! 🙂

Am adormit imediat ca un prunc fredonând “it”s my life, it’s now or never…” şi am descoperit cu surprindere că ieri dimineaţă memoria mea de scurtă durată îmi fredona acelaşi lucru!

Hai, v-am pupat, ne vedem mâine (sper 😛 )!

Whitesnake şi Judas Priest la Rock the City Tuesday, Jul 5 2011 


Hai că am trăit s-o văd şi pe-asta! Două evenimente rockeristice de relativă anvergură programate în acelaşi weekend în Bucureşti. Adică Rock the City respectiv Best Fest.

Visam eu şi colegii mei intelectuali rockerii să avem în acelaşi weekend Prodigy, Whitesnake şi Judas Priest acum 20 de ani?! Nu cred! Şi am avut.

Mai de modă veche fiind, eu am mers la Whitesnake şi Judas Priest în detrimentul lui Prodigy. Cred de asemenea că organizându-se în acelaşi timp, evenimentele cu pricina şi-au luat practic spectatorii unul altuia, acest lucru conducând la audienţe destul de scăzute la ambele. Dar asta e, dacă nu s-au vorbit!

Spuneam că am mers la Whitesnake şi Judas. Asta a fost duminică, cea de-a treia zi din Rock the City. Am ajuns în faţa scenei amenajate în parcarea din faţa Casei Poporului în jurul orei 18:00. Am avut noroc de vreme, pentru că dacă dimineaţă la ora 8 ploua în spume iar pe cer nu se întrezărea vreo speranţă că ploaia s-ar ostoi, acum dăduse chiar soarele!

Mi-am luat aparatul foto în speranţa că reuşesc ceva poze sau filme mai acătării, n-a fost aşa, veţi vedea, am poze puţine şi nereuşite după părerea mea. Mai am de învăţat, funcţia AUTO nu te salvează mereu… Revenind:

La intrare m-a frapat faptul că locul unde s-a ţinut concertul era reprezentat de parcarea din faţa Casei Poporului, nu de întreg spaţiul din Piaţa Constituţiei, deci practic pe Libertăţii circulaţia nu era oprită! M-am învârtit vreo douăzeci de minute ca să mă acomoez cu locul şi pentru a da de figuri cunoscute de prin Piteşti ori Bucureşti, n-am reuşit să găsesc pe nimeni. Îmi dădusem întâlnire cu trei prieteni, ei au ajuns un pic mai târziu.

Organizarea a cam lăsat de dorit (toalete destul de puţine, la fel şi chioşcuri pentru jetoane sau bere, în schimb am numărat 14 locaţii de unde puteai lua…Coca Cola faţă de vreo 7 cu bere!).

Cum s-a apropiat ora de începere a concertului celor de la Whitesnake a mai venit lume, aşa că până spre finalul prestaţiei lor şi începutul celor de la Judas, locul se umpluse în proporţie de vreo 75%.

Coverdale de la Whitesnake şi Halford de la Judas Priest, la cei aproape şaizeci de ani ai lor, mi-au plăcut. Vocile le ţineau, chiar Coverdale părea că nu se întrebuinţează la maxim, iar Halford cu renumita sa voce de şase octave chiar a impresionat plăcut.

Chitariştii ne-au oferit solouri frumoase, la fel şi tobarii.

N-au lipsit piese precum Gimmie all your love, Love ain’t no stranger, Is this love, Here I go again din repertoriul celor de la Whitesnake, respectiv Painkiller, Breaking the law (la care Halford a lăsat publicul să cânte de la cap la coadă). Coverdale s-a impodobit cu steagul românesc aşa cum fac majoritatea celor ce cântă pe la noi mai nou, Halford a tras de el şi a făcut o figură frumoasă spre deosebire de dezamăgirea servită de mult mai tânărul Axl Rose la concertul Guns din toamnă.

Lume ca la concerte rock, cunoscătoare, chiar ceva străini de prin împrejurimi (bulgari, unguri), atmosfera relaxată, chiar nu mi-a părut rău că am mers. Acum cele câteva fotografii promise cu scuzele de rigoare legate de calitatea lor:

Roger Waters: “The Wall – Live” Thursday, Jan 13 2011 


În anul ăsta care cu lene şi gripă la toată lumea pare că a început, se anunţă ceva concerte, cum am mai zis.

Şi dacă la noi nu avem confirmate ca sigure decat concertele Roxette şi Bon Jovi până acum, afară de hotare e fierbere ca mereu. U2 îşi continuă turul mondial 360º, trupe reinventate precum Guns, REM, Pet Shop Boys sau Take That, dar şi puştii minune ai ultimilor ani precum Rihanna, Lady GaGa, Katy Perry sau Justin Bieber au toţi anul ăsta concerte prin toată Europa.

La un concert de trupă “reinventată” vrea şi sufleţelul meu să ajungă în anul ce tocmai (încă) se chinuie să înceapă: Roger Waters (ex. Pink Floyd). Am zis că trebuie să ajung, nu ştiu dacă turul mai ţine încă un an şi apoi cine ştie dacă va mai exista alt tur sau dacă fondatorul Pink Floyd mai trăieşte până atunci, aşa că e obiectiv clar pentru anul ăsta.

Şi cum ştiu de concertul ăsta de prin septembrie anul trecut, cum tot încerc să găsesc adepţi pe care să-i iau cu mine (cel puţin la Praga, dacă nu la Milano sau Barcelona), iată că m-a prins ianuarie! Şi cum intru eu miercuri seara pe site-urile cu bilete de concert şi avioane dau peste surprizele ce urmează:

– la Praga mai sunt câteva bilete care se dau repede, avionul costă mai mult decât la Londra;

– la Barcelona avionul e ok că au zboruri multe pentru căpşunari, dar biletele sunt mai scumpe decât la Praga;

– la Milano nu prea mai sunt locuri şi deşi zboruri există perioada e naşpa (ceva gen sfârşit de lună/trimestru la corporaţie la Ciupercutza).

Deci: la concertul ăsta TREBUIE să ajung, aştept ajutorul vostru, al celor care aveţi pile în domeniu, nu mă-nteresează cum se numeşte domeniul, PR, turism etc. Ia să vă văd! 🙂

Cântecul de lebădă al cântăreţei desculţe… Wednesday, Oct 20 2010 


Am fost luni seară la concertul Cesariei Evora.

Am ajuns destul de la limită, Sala Palatului se umpluse binişor. A venit ora oficială de începere (20:00), sala plină ochi a început să fremete a nerăbdare. Pe la şi douăzeci, după apariţia membrilor formaţiei de acompaniament, a apărut şi ea.

A început frumos, cu melodii antrenante şi vocea ei inconfundabilă. Am încercat o fotografie cu telefonul, n-a ieşit mare lucru, e tot ce am reuşit, pentru că în scurtă vreme au început să alerge agenţii de ordine în toate direcţiile rugând frumos pe toată lumea să se abţină de la poze/filme:

Cezaria Evora

Cezaria Evora

Playlist-ul a fost ales foarte bine, formaţia ei, compusă din 8 muzicieni aleşi cred pe sprânceană (2 percuţionişti, un violonist, un saxofonist/trompetist, o chitară solo, o chitară bass, un pianist şi o chitară din aceea mică, specifică trupelor sud-americane).

Totul părea să meargă bine, până a început să se întrezărească “dezastrul”: pe diva desculţă a trădat-o vocea! 😦 A tuşit întâi puţin, aproape imperceptibil, apoi din ce în ce mai des, ajungând să întrerupă melodiile de-a binelea! A încercat să ia o pauză, in timpul ăsta în locul ei a cântat un tip care era în backing vocal-ul ei, orb, cu o voce surprinzătoare şi foarte diferită de normal (în bine).

În timp ce el a cântat, ea s-a aşezat cumva în spatele lui, pe scenă, şi…şi-a aprins o ţigară!!! Un Marlboro roşu, deci una tare! A reintrat, a cântat Besame Mucho, i-a ieşit (!), deja lumea în public şuşotea râzând: “Cine zicea că ţigara nu face bine?!”. Apoi a început sfârşitul: din ce în ce mai multe poticneli, a început să întrerupă melodia la câteva secunde, de fiecare dată reîncercând ambiţios să reia cu un zâmbet forţat pe buze…

M-au încercat sentimente de milă/jenă/compătimire/frustrare, toate în acelaşi moment… Concertul a durat cam o oră jumătate cu tot cu bis-uri (la bis, după ce a revenit din culise, parcă îşi revenise iar!).

Nu ştiu, am întrebat şi în jur, ce e oare mai bine: să te retragi în glorie, sau să mori pe scenă, indiferent de cum ai ajuns să cânţi? Oricum nu mi-a părut rău că am mers la concert, e clar că vocea ei inconfundabilă nu va mai putea cânta la nivel de turnee multă vreme.

Poate chiar am avut prilejul (neşansa?) să asist la cântecul unei lebede…negre. Trist!

Concert! Concert? Wednesday, Sep 22 2010 


Nu am reusit pana la ora asta sa imi spun parerea despre concertul Guns de aseara, o fac acum la liniuţă, inginereşte, pe pro şi “contre”:

Aşadar pro-uri:

– a fost un concert aşteptat de mult şi de mulţi, nu era de pierdut sau de plecat la jumate dacă tot ai ajuns la Romexpo;
– au cântat majoritatea melodiilor adolescenţei mele;
– m-am simţit bine fiind cu prieteni buni sau revăzând întâmplător prieteni vechi în public;
– am cântat şi eu şi cei din jur uitând că am aşteptat atâta;
– am mâncat mici, am băut bere, am râs, ne-am distrat, practic ne-am destins, oare nu şi d-aia mergi la un concert?
– Axl, chiar dacă nu mai are vocea de-odată, a demonstrat că totuşi a avut bune intenţii, a dus concertul, cu mijloacele pe care le mai are, peste durata aşteptată de mulţi, a transformat steagul-simbol al Revoluţiei din ’89 într-un poncho inedit, gest bine primit de public;
– Dizzy a aratat ştiinţă de muzică, dar asta nu a făcut decât să ducem dorul trupei în componenţa iniţială;
– a fost lume multă, unii spun 10.000, alţii 20.000, important e că, deşi mulţi au plecat după jumătate de oră de la startul concertului, mulţi din cei rămaşi au fost dintre cei care au, ca mine, şi pro-uri între părerile lor despre acest concert;
– trupa din deschidere a sunat surprinzător de bine, dacă reuşesc să se desprindă de postura de openband mai au o şansă;
– la capitolul jetoane, fluidizare de cozi la bere sau mici organizatorii au luat notă de trecere.

“Contre”:

– Concertul era anunţat la ora 20:30, a început la 22:20;
– Vocea lui Axl a sunat cumplit la început cel puţin, pe măsură ce a trecut timpul parcă şi-a mai revenit;
– Sonorizarea şi scena au fost de proporţiile unei serbări câmpeneşti, nici nu vreau măcar s-o compar cu ce-a fost la AC/DC…;
– Chitarele (armonie şi solo): uffff, unde eşti tu Slash să vezi ce s-a făcut cu melodiile, griff-urile şi acordurile care au făcut din trupa asta o legendă?! După ce că vocea lui Axl a sunat cum a sunat, chitarele, mai ales în solouri, au făcut praf, rând pe rând, melodiile şi nu reuşesc încă nici acum să-mi explic contraperformanţa! Am avut un moment când mi-am amintit cum sună bassistul cel nou de la Metallica (Robert Trujillo), cum nu strică el cu nimic piesele compuse înainte de venirea sa în trupă, şi cum, mai mult decât atât, le dă o notă personală savuroasă! Chiar Guns n-a avut de unde alege, cum să-ţi iei, ca trupă rock, un chitarist pe care-l cheamă DJ?!?!?!?!
– Luminile, scenografia, de 2 lei 50;
– Axl ne-a disperat cu schimbarea de costumaţie, (unii spun pe bloguri că ar fi fost răcit-mort), se poate, aşa s-ar mai justifica; Apropos de costumaţie, unul din chitarişti a ţinut morţiş să poarte joben, obiect vestimentar ce l-a făcut celebru pe Slash. Numai că, în afara faptului că nu era unul mare, înalt şi negru ca al lui Slash, ăsta era şi mai mic, precum o copie infidelă care nu e nici măcar de aceeaşi culoare şi scală!
– reacţia mea la primele melodii, când văzând că Axl arată de 68 nu de 48 de ani, şi că vocea lui e o umbră fină a vocii  inconfundabile de prin anii ’90 a fost: cum de nu-şi dau unii frate seama că sunt penibili şi nu renunţă?!
– nu înţeleg exact ce e cu revenirea asta. Ultimul album, Chinese Democracy, este mediocru după părerea mea, şi, mai mult, dacă nu aveau istoria pe care o au, nu cred că ar fi fost băgaţi măcar în seamă de topuri, darmite de organizatorii de concerte. O trupă ca cea pe care am văzut-o aseară nu ar fi avut nici măcar dreptul să viseze să deschidă un concert Guns în anii ’90! Trist, dar adevărat!

Ar mai fi lucruri mărunte, ideea e că dacă ai apucat să ajungi la aşa ceva era de preferat să rămâi, nu de alta, dar amintirile răscolite de melodiile alea meritau trăite!

Încă o scriitură despre Sonisphere! Friday, Jul 2 2010 


Nu poţi să fi dintre cei ce au participat in weekendul trecut la Sonisphere România, să ai un blog, şi să nu simţi nevoia să scrii despre festivalul ăsta!

Au fost trei zile pline, bine garnisite cu metal de calitate, lume bună, mici şi bere multă – ca la Românica!

Apropos de mici, la un moment dat chiar mă gândeam: “Ce o fi zis Lars, sau Mustaine care, in timp ce performau, venea spre ei un nor dens de fum rezultat în urma activităţii intense de la multele grătare prezente în locaţie! 🙂 ”

Revenind, vremea a fost bunicică, lumea bună, trupele Ok, Metallica bine, Slayer bine, Megadeth bine, Manowar bine, Rammstein – bestial! Au făcut nemţii un show perfect (nu ştiu dacă a fost motivat şi de faptul că doar cu câteva ore înainte Germania învinsese la scor Anglia cu 4-1!).

S-a baut bere muuultă, s-a dansat, s-a mimat cântatul la chitară de către lumea prezentă şi s-a dat din cap la greu.

Faza cea mai tare surprinsă în tribuna VIP a fost o batrânică de 80 de ani care zâmbea cu toată vârsta sa venerabilă la performanţa Rammstein! Aş vrea şi eu să ajung la vârsta ei astfel. Dar numai astfel!

Am mers cu prieteni buni acolo, poate d-aia mi-a şi priit aşa: Roberto şi Marius înainte de Rammstein

Hai ca încep să ma obişnuiesc cu blogul, mă mai joc un pic pentru perfecţionare şi voi reveni zilnic cred eu, că îmi place!

Noapte bună/Bună dimineaţa!

%d bloggers like this: