Mă uitam zilele trecute pe o aplicaţie iPhone cu locuri de petrecere a timpului liber. Şi erau acolo tot felul de recomandări de restaurante, cluburi sau cafenele.

Mi-am amintit atunci modul în care ne distram noi pe la începutul anilor ’90.

Dădeam chefuri (bairamuri) acasă. Şi parcă era mai mişto.

Nu te loveai de cineva diferit de cei din gaşca ta (existau blatişti, adică oameni nechemaţi, dar ei veneau tot cu prieteni pe care-i invitasei, deci cam de aceeaşi factură).

Anunţai vecinii că dai chef, poate îi şi invitai dacă ştiai că sunt de-ai tăi. Şi era frumos.

Aveai muzica ce-ţi plăcea, lumea pe care o cunoşteai, iar surprize ar fi putut să apară doar din partea vreunui vecin ursuz care chema poliţia. Am avut chiar odată la un chef o fază de poveste, a venit poliţia la uşă pentru că un astfel de vecin îi chemase. S-a nimerit ca unul dintre cei doi poliţişti să fie rudă cu unul din participanţii la chef. L-am “corupt” la o bere şi astfel s-a rezolvat pe cale amiabilă problema.

Nu aveam cunoştinţă de droguri sau alte prostii. Se bea (mai mult sau mai puţin), dar atât. Ne simţeam bine, parcă ne distram altfel.

Acum pentru o ieşire într-un club trebuie să te pregăteşti sufleteşte. Nu ştii dacă ai loc, nu ştii ce faună găseşti (e plin de piţipoance la produs şi de cocalari la agăţat), nu eşti sigur că te vei simţi bine, te costă mai mult decât face. În general dacă mergi la un club şi nu ai gaşcă, mai bine nu te du! Şi nu mai aduc la capitolul cluburi vorba de muzică…

Mi-e aşa dor de-un chef adevărat aşa cum făceam pe vremuri, de nici nu vă imaginaţi. Voi? Cum vă petreceţi deobicei de când cu globalizarea asta?