Eram azi dimineaţă în faţa paginii albe, gata să mă apuc să-mi scriu postul zilnic.

Arunc eu un ochi înainte peste wall-ul de pe Facebook, cum fac mai mereu la prima cafea şi dau peste o chestie care mi-a atras atenţia.

O prietenă care acum locuieşte în State postase un videoclip montat din mai multe poze cu un fundal sonor de poveste: o manea.

Era d-aia gravă cu fata mea şi tot tacâmul!

Ca primă reacţie am vrut să îi scriu un comment puţin mai răutăcios, dar în fond dacă pe ea o defineşte muzica aia, de ce să-i stric fetei zenul?

Şi totuşi… un gând mi-a străbătut neuronul: românaşii când pleacă pe undeva iau cu ei cam tot din ţară, nu uită nimic, sunt oameni atenţi.

Cum să locuieşti frate în New York, să ai o slujbă decentă, o familie frumoasă şi toate cele şi să asculţi/iubeşti maneaua?!

Chiar toate sacrificiile pe care le faci pentru a te adapta unei societăţi superconcurenţiale precum societatea americană nu te învaţă că valoarea adevărată nu e cea gângurită nătâng de alde Guţă sau Salam?!

Chiar e nevoie să-i spurcăm şi pe alţii cu astfel de subcultură?!

Îmi veţi spune că gusturile nu se discută… Eu vă voi răspunde: dacă America s-ar fi construit pe astfel de “gusturi”, acum ar fi fost la nivelul Coreei de Nord! Şi vă voi mai răspunde că visul american nu s-a construit pe dorinţa de a-ţi cânta hoţia, nemunca sau banii câştigaţi uşor spre ciuda duşmanilor!

Nu am pretenţia să susţin că acolo se cântă/ascultă numai Verdi în jurul cauciucurilor aprinse pentru a încălzi minoritarii din Bronx, dar tipul ăsta de muzică (greu m-am hotărât s-o numesc aşa), mi se pare atât de degradant pentru spirit, încât nu am putut să-mi stăpânesc pornirea de a scrie aşa un post acid…