Voi v-aţi gândit vreodată să emigraţi? Eu da, da’ nu mi-a venit la socoteală.

Adică am ajuns la concluzia că mai bine m-aş duce oaspete într-o ţară decât să merg acolo şi să fiu un emigrant toată viaţa mea.

Pentru că oricât de bine te-ai integra într-un loc, societatea din jurul tău are grijă să-ţi amintească în orice moment al vieţii care ţi-a mai rămas că eşti un om de pripas.

Am avut ocazia să rămân în 1998 în Germania. Aveam şi job, dar aveam o mică-mare problemă: nu ştiam o boabă germană şi mai mult decât atât, nu-mi place limba deloc. Jobul era în vânzări, iar cunoaşterea la perfecţiune a limbii respective mi se pare o componentă esenţială a unui astfel de job. Aşa că m-am întors acasă. Şi nu-mi pare rău. Mi-am făcut mai târziu o firmă cu care nu mi-e ruşine şi am ajuns să văd cu ajutorul ei ţări la care alţii doar visează după ce au emigrat cine-ştie-unde.

Acum spuneţi şi voi, dacă plecam în Franţa ajungeam să savurez Parisul cum l-am savurat? Nu cred! Ar fi fost pentru mine un oraş poate anost, plin de lucruri rele, unde mă chinui să muncesc pe te miri ce, pentru a-mi plăti chiria exorbitantă.

Sau Amsterdamul ar fi fost pentru mine o asemenea descoperire încântătoare dacă aş fi locuit acolo (s-ar putea, dacă mă gândesc mai bine, să-mi fi plăcut totuşi să stau în Amsterdam, prietenii ştiu de ce…🙂 )?

Alegeţi orice oraş la care visaţi, veţi vedea că e mult mai strălucitor dacă e privit cu ochii turistului care îl vizitează decât cu ochii oamenilor care îl populează…

Îmi veţi da poate exemple de oameni care odată ajunşi undeva în străinătate s-au integrat nemaipomenit şi pot fi numiţi realizaţi. Dar ca şi voi, eu vă pot da exemple de oameni care spală vase de 20 de ani pe mai nimic şi care nu se mai întorc de ruşine să nu spună lumea de pe scara blocului că şi-au ratat viaţa…

Exemple sunt pro şi contra, evident, nici în ţară nu e o minune de viaţă, nu scriu postul ăsta ca un patriot frenetic, dar rămân la părerea că nicăieri nu e mai bine ca acasă…

Voi ce credeţi?