Vineri dimineaţă, ora fatidică 8:15 (cam devreme pentru mandea, de obicei mă trezesc pe la 8:30, că d-aia m-a făcut mama patron :)), ţrrrr sună telefonul:

– Bună dimineaţa şefu´, sunt nea Miai, instalatoru´, vă amintiţi că aţi vorbit cu mine marţi să vin azi cu baeţii să vă facem caloriferu´!

– … Ăăăă neaţa nea Miai, sigur, îmi amintesc, vă aştept azi pe la 9 jumate – 10, nu?

– A, nu şefu că venim mai devreme, imediat ajungem!

Ooops, zic eu, sar din scutece, mă fac frumos pentru nea Miai şi pun-te pe aşteptat. Pe la 9:15 îl sun.

– Nea Miai, s-a înîmplat ceva?

– Nu şefu, venim imedeat, da´ m-am oprit pe la bancă, mai plătesc şi io nişte facturi, mai una-alta… (!)

– Păi nu ai zis mah creştine că ajungi mai devreme?

– Păi ba da şefu´, hai ca vin imediat!

Normal că la 9:40 intra cu fast pe uşă!

Se uită  scrutător la caloriferul meu pe care nişte idioţi aşa bine îl instalaseră la construcţia blocului încât au considerat ei oportun să pună şi ţeava de tur şi pe cea de retur pe aceeaşi parte!

Şi cum eu stau la 10, presiunea cu care vine apa prin ţevi lasă de dorit astfel încât apa ce intră pe la tur, se grăbeşte să iasă pe la retur lăsând caloriferul la fel de rece ca vara!

Faza e că până la nea Miai nu am găsit nici un erou care să se apuce de aşa o treabă în 8 ani de când stau aici, că deh, caloriferul e o măgăoaie de fontă care cântăreşte cred vreo 200 de kile. Pe deasupra a mai fost şi înghesuit în aşa fel încât cine ar fi vrut să facă ce face nea Miai trebuia să-l mute mai la stânga cu 3-4 elemenţi ca să aibă loc şi să-i poată instala ţeava de retur cu toate flexurile şi lămpile oxiacetilenice ce implică operaţia asta.

Revenind. Intră nea Miai cu băeţii şi uitându-se lung la agregat încep şi-şi fac planul de bătaie. Taie ţeava aia, goleşte instalaţia pe toată coloana evident înainte de toate, ce mai, Napoleon se roşea de invidie în faţa tacticilor lor. După ce taie ce era de tăiat şi îşi fac lista de “necesare”, pleacă omul să le cumpere (din alţi bani, separat de ceea ce îmi spusese marţi că ar costa TOATĂ treaba, normal!).

Băeţii între timp stau ş-o freacă pe balcon şi pe holul blocului depănănd păţanii instalatoritice. După vreo juma de oră se întoarce omul cu cele necesare, (timp în care biroul meu aflat în imediata apropiere a caloriferului cu pricina a fost useless) şi se reapucă îndârjit de treabă toţi. Căci au fost necesari “decât” patru oameni să-l salte, să-l dea la o parte pentru a face noile racorduri, apoi să-l repună pe noua poziţie, etc.

Întreg procesul a durat până s-au împlinit patru ore în cap, dar la ora la care scriu am în casă cald cum n-am avut niciodată, deci tot răul spre bine! Aşa că am reuşit datorită rezultatului obţinut să trec peste micile neplăceri şi să văd partea plină a paharului. Nu aşa tre să facem şi în viaţa de zi cu zi, sau mă înşel eu?🙂