Sunt un aiurit!

Cine nu mă ştie, să afle, cine mă ştie îşi confirmă!🙂

Am mers duminica trecută împreună cu Ciupercutza la Gaudeamus. Multă lume, rai al cărţilor, Romexpo plin de edituri, preţuri bune, am plecat cu desaga plină de titluri din toate genurile. Pe margine, la etaj adică, erau editurile mici, de provincie, sau ale unor instituţii bucureştene, iar în centru… ah, in centru… toată floarea cea vestită a editurilor României: Nemira, Rao, Polirom, All, Egmont, Humanitas, Paralela 45, Adevărul Holding, Teora şi nu am amintit decât câteva, care mi-au venit instant în memorie.

Am avut un sentiment de mulţumire, similar cu cel pe care îl am atunci când văd săli pline sau coadă la bilete la teatru. Eu zic că mai avem o şansă, lumea de acolo vrea să citească, nimeni nu cred că a plecat fără cel puţin o carte din târg. Încet-încet şi târgul arată mai bine şi mai profesionist. Am văzut şi am participat din partea expozanţilor la târguri auto în tinereţe, ştiu ce coşmar logistic implică, ce multă oboseală se acumulează şi cât de mare e satisfacţia când vezi că lumea vine şi e interesată să cumpere, nu doar să caşte gura.

A fost o ieşire care mi-a redat o oarecare încredere că lumea încă citeşte, că vrea să dea acest microb şi generaţiei tinere (era mult tineret şi asta e iarăşi minunat). Am plecat de acolo plutind de fericire şi cărând o pungă grea de cărţi (cartea e grea, nu?).

Ieşind noi din Pavilionul Romexpo realizăm că s-a întunecat, că e frig şi că ne e foarte foame. Luăm un taxi din stradă, îi spunem că mergem la L’Incontro pe Postăvarului, şi ne luăm cu vorba, dăm câteva telefoane la prieteni şi familie, deh, drumul din Piaţa Presei în Balta Albă e lung…

Ajungem până la urmă, plătim, ieşim din taxi, ne îndreptăm spre intrarea în restaurant şi… constat dezastrul: mi-am uitat iPhone-ul in taxi!!!! Telefonul meu cel nou după care n-am aşteptat “decât” o lună întreagă, iPhone-ul 4 de care sunt aşa mândru şi care mi-e aşa drag, se depărta cu taxiul după care eu alergam bezmetic şi al cărui şofer nu-mi vedea gesturile disperate în oglinda retrovizoare… Mă întorc fără suflu la Ciupercutza care nu înţelegea ce m-a apucat de alerg după taxi (n-apucasem să-i spun de ce am dispărut în fugă!), îi spun despre ce e vorba, iar ea, calmă, îşi aminteşte că taxiul era de la Meridian, şi mă pune pe mine să sun la dispecerat în timp ce ea suna pe numărul telefonului care plecase cu taxiul.

Urmează momente de groază în care de la dispecerat îmi spuneau că “nu se anunţă nimeni care a avut cursa respectivă domnu’, încercaţi să ne sunaţi iar în 10 minute!!!!”, iar la apelurile Ciupercutzei nu răspundea nimeni, deşi suna! În cele din urmă închid eu cu dispeceratul după ce fetele de acolo au dat de 3 ori prin staţie apelul meu disperat, deja mă gândeam ce mă fac, când se produce minunea: şoferul îi răspunde la telefon Ciupercutzei! Scuzaţi-mă doamnă, zice omul, am auzit telefonul din prima (mai sunasem şi eu după ce terminasem suta de metri plat în timp ce mă întorceam spre restaurant), dar… N-AM ŞTIUT DE UNDE SĂ RĂSPUND LA DRĂCOVENIA ASTA!!!! :))

Ce s-o mai lungesc, a venit omul în 10 minute de unde ajunsese, i-am întins 50 de lei în schimbul telefonului (prostia se plăteşte întotdeauna!), dar nu mi-a părut rău, cinstea lui a meritat banii aştia.

Aşa-i că sunt un aiurit? Ia să vă văd comment-urile aici, pe blog, nu pe Facebook!