De ce ne complacem să trăim în autocompătimire? Avem majoritatea dintre noi o viaţă în faţă, mai grea sau mai uşoară, mai bună sau mai rea. Nu vedem oare că nu ar trebui să aşteptăm de la mai nimeni nimic? Avem nevoie să stăm să ne plângem de milă?

Majorittea oamenilor vorbesc zilele astea, pe diferitele canale – net, tv, radio – despre lucruri gri. De ce? E mai uşor oare? E mai uşor să scrii că te-a dezamăgit unul sau altul decât să spui că x te-a făcut să zâmbeşti fericit? Cred că da, pentru că de când cu toamna, majoritatea oamenilor gândesc gri. Asta e culoarea sezonului!

Ce s-a întâmplat cu culorile vii? Au dispărut cu soarele şi căldura? Gata! Nu vreau să mă raliez acestor voci, chiar dacă multe dintre ele aparţin unor oameni dragi! E soare la mine, sau mai exact eu nu văd norii din cauza lui. La mine s-a produs un fenomen ciudat: soarele a coborât sub nori, nu mai poate fi acoperit de ei!

Am trăit multe în ultima vreme, îmi pare bine pentru tot ce-am trăit pentru că ştiu un lucru: fiecare întâmplare a trebuit să existe în viaţa mea pentru ca eu să învăţ ceva: să cunosc un om, să simt un fior, să am răbdare, să fiu ferm, să mă bucur şi mai presus de toate să nu uit că soarele răsare în fiecare dimineaţă, chiar dacă unii nu-l văd. El e acolo, şi asta e cel mai important! Ce contează câţiva nori acolo?! Nu suntem meteorologi, numai pentru ei ar trebui ca norii să însemne ceva!

Mâine e ziua mea, mă fac mare (mulţi aşteaptă cam de mult asta), nu vreau să mai ştiu de niciun necaz, ele oricum există şi fără ca eu să le mai amplific aiurea, aşa că voi respira fericit trăindu-mi visul meu dintotdeauna: să fiu la Paris de ziua mea!

Pentru necazuri sau pentru lucrurile sau oamenii ce le pot readuce în viaţa mea n-o să am timp, am de trăit! Vorba cântecului: “mâine va fi prima zi din restul vieţii mele”, şi vreau s-o încep vesel! Paris, j’arrive!🙂